Why isn't anybody smiling around here?
Veneam de la servici, era intuneric afara, in spatele meu mergea un domn. Striga: "miss, miss, excuse me..." Eu m-am prefacut ca nu-l aud. Incepe sa alerge dupa mine, mai striga, ma opresc. Ma intreaba politicos unde este Galleron. Ii explic, la revedere.... El iar striga dupa mine: "miss, why isn't anybody smiling around here?". "Oh, but we do" ii zic eu zambind fortat. "Bye, have fun"
Dar chiar asa. Oare cate articole am citit in ziare, cate stiri morbide am auzit la televizor, cate prejudecati am acumulat de-a lungul vietii ca sa nu mai pot zambi unui necunoscut?
Pot foarte bine sa rad singura pe strada daca ma amuza ceva, intr-o cafenea sa-i fac o bricheta cadou spontan cuiva necunoscut care se chinuie cu una stricata, dar nu pot sa schitez un zambet sincer pt cineva care este clar ca nu are nici o agenda ascunsa. Stupid!
3 comentarii:
Hmm... Ce chestie!
Vorbeam cu un francez (de la Paris) pe messenger despre vacanta lui de 2 saptamani in Romania, din care tocmai se intorsese. Si mi-a zis ca i-a placut la noi, i-a placut mult de tot, desi a fost singur cuc tot timpul. I-a placut Bucurestiul, i-a placut sa mearga in cluburi, le stia cam pe toate din cele care conteaza, i-a placut sa se plimbe prin Cismigiu si Herastrau, pe strada si sa intre in baruri si cafenele prin sondaj. Adica din 5 baruri sau cafenele pe care le vedea, intra intr-unul/una. Nu i-a placut insa ca in afara de cluburi unde a reusit sa mai lege cateva cuvinte cu oamenii, pe strada, in baruri si cafenele, in parc, peste tot era privit cu mare suspiciune chiar daca vorbeste impecabil engleza, pe langa franceza. Cel mai mult l-a uimit ca nu zambeste nimeni pe strada si ca oamenii merg cu capul in jos. In centru Bucurestiului!!!
Am fost extrem de uimita. Mi-ar fi placut sa ma intrebe pe mine ceva pe strada, ii zic. "Eu sigur ti-as fi zambit". "Oh, really? Maybe you'll change your mind if I show you a picture of me...". "No way!". Nu mi-am schimbat-o, i-as fi zambit, desi e negru. Sau poate tocmai de-aia... :)
Lumea priveste cu suspiciune, indeed! Nu stiu de ce...
Uite-ma pe mine - cum ma abordeaza cineva necunoscut pe strada, cum apare suspiciunea: ce vrea si ala, sigur cerseste/este un freak/este un killer/este un extraterestru/etc.
De putine ori reusesc sa fiu naturala in astfel de momente.
Stii ce e culmea? Ca sunt stresata de faze d-astea doar in Romania!
@karmina: negru?:D nice!:)
Uffff...! Hai ca am salvat Bucurestiul de la condamnarea mondiala pentru "lipsa de zambet pe strada". M-a intrebat o lady azi dimineata daca stiu unde e strada Lipscani. Ha!
Inainte sa-i raspund, am tras aer in plamani pana mi-au plesnit (cu ocazia asta am facut si treaba cu aerul rezidual, stii tu...), am stat cateva secunde sa ma concentrez si am inceput pledoaria PRO un Bucuresti mai zambitor. Prima data i-am ranjit larg, cu toti dintii, am inchis si putin ochii ca sa inteleaga ca zambesc si cu ochii, i-am zis exact, la milimetru unde este Lipscaniul. La sfarsit, femeia, vadit uimita de exuberanta mea ce dadea deja in patotlogic, mi-a zabit timid. Eu, ranjita in continuare sa-mi plesneasca gura: "I hope you'll easily find Lipscani. Have a nice day!". Cand am terminat eram epuizata. Noroc ca eram aproape de serviciu. Am ajuns sus, m-am prabusit pe scaun si mi-am demontat in sfarsit ranjetul de pe moaca.
Trimiteți un comentariu