Fara cap, fara coada, fara legatura

Am revazut azinoapte un film excelent, care imi placuse la nebunie si prima data cand il vazusem si de care uitasem complet. Ar putea fi incadrat usor si in alta categorie decat SF. Mie mi se pare de actualitate, fie ca ne convine sau nu. Nu trebuie sa purtam neaparat benzi pe cap pt a fi manipulati "intr-un hal", e f. usor si fara :)
Oricum, pt ca duminica nu am nici un fel de activitate, intrucat trebuie sa ma refac dupa weekend, stau in pat si gandesc..asta e, daca as gasi altceva mai bun de facut, ar fi spre binele meu sa aleg altceva :), sau ar trebui sa spun "ma gandesc".
Si gandurile de duminica asta sunt despre manipulare:
Daca as fi crescut singura, intr-o padure sa zicem, ca aia cu insula e over rated, departe de societate, familie, biserica, as mai fi fost crestina? Nu, pt ca nu ar mai fi avut cine sa imi spuna de Isus, Fecioara Maria, etc. Asta m-ar fi facut mai putin demna de "viata de apoi", "izbavirea sufletului" si mai stiu eu ce am mai auzit pe la biserica?
Daca as fi crescut in padurea de mai sus, as fi fost nefericita ca nu am Audi? Nu. As fi fost trista ca nu am vazut Parisul? Nu. Mi-as fi dorit costum de ski de la O'Neill asa de mult incat sa il visez noaptea (pe bune am visat costumul ieri noapte)? Nu. De unde pot eu sa imi dau seama care sunt dorintele mele reale si care sunt cele care mi-au fost inoculate de societatea care m-a format? Sa zicem ca traiesc toata viata cu ideea ca daca am un job bun, bani, casa, masina, ma marit, am copii, gata...sacii sunt in caruta si o sa fiu fericita. Si cunosc oameni care au toate de mai sus, plus altele si nu se simt totusi impliniti. Pt ca nu cautam lucrurile autentice, care ne implinesc pe noi, luptam sa obtinem lucrurile si senzatiile care am fost invatati ca ne-ar putea aduce implinirea. Si cand le avem si nu produc efectul asteptat ne gandim ca e ceva in neregula cu noi si ramanem blocati in niste limite autosugestionandu-ne ca e totul in regula, ca nu avem ce sa cerem mai mult, ca nu avem ce sa schimbam, ca am fi nebuni sa "dam cu piciorul".
Am o verisoara care s-a nascut si a crescut la tara, foarte frumoasa si foarte desteapta. A facut facultatea in Bucuresti, a renuntat la un job extraordinar care ii fusese oferit aici si s- a intors la tara, s-a maritat cu un consatean, au facut 2 copii si dupa 10 ani de la aceste alegeri inca radiaza multumire si liniste sufleteasca. Dar nu conteaza pt nimeni ca ea radiaza. De fiecare data cand se vorbeste despre ea nu aud decat: "saraca...si ce viitor o astepta, cum a dat cu piciorul la tot". La ce a dat cu piciorul nu am sa inteleg niciodata. Si de ce saraca? Cine a facut reteta fericirii si de ce trebuie sa respectam toti aceeasi reteta ca sa scapam de "saraca...a dat cu piciorul"? Mi se pare foarte foarte foarte greu sa-mi dau seama dupa atatia ani de indoctrinare care sunt lucrurile pe care mi le doresc EU cu adevarat.
Intre 25 si 27 de ani am fost absolut obsedata de ideea ca trebuie sa ma marit. Intr-o zi m-am razgandit brusc, nu stiu ce m-a facut sa ma razgandesc, dar m-am trezit dimineata si mi s-a parut o idee idioata in ce ma priveste. Mi-e frica sa nu carecumva sa alerg dupa niste lucruri fara de care mi se pare ca nu pot sa traiesc, sa sacrific ani, nervi, buna dispozitie si sa ma trezesc in alta dimineata ca de fapt acele lucruri obtinute valoreaza 0.
Si acum imi pare bine ca am facut efortul (da, pt mine a fost un efort, e o carte destul de complicata :) sa citesc Pascal Bruckner, Euforia Perpetua (Eseu despre datoria de a fi fericit), carte care mi-a deschis ochii in multe privinte.
" ... Fiti fericiti! Dincolo de aparenta-i afabila, exista oare indemn mai paradoxal, mai ingrozitor? El formuleaza un comandament caruia iti este cu atat mai greu sa i te sustragi cu cat nu are un obiect. Cum sa stii daca esti fericit? Cine fixeaza norma? De ce trebuie sa fii fericit, de ce ia aceasta recomandare forma imperativa? Ce sa raspunzi acelora care marturisesc jalnic ca nu reusesc? [...] In fine, este poate timpul sa spunem ca "secretul" vietii bune se afla in capacitatea de a nu-ti pasa de fericire, de a nu o cauta ca atare, de a o primi fara sa te intrebi daca o meriti sau daca contribuie la implinirea genului uman; de a nu o retine, de a nu-i regreta pierderea; de a-i lasa caracterul straniu, care ii permite sa se iveasca in mijlocul zileor obisnuite si sa dipara in situatii grandioase. Pe scurt, de a o socoti intotdeauna si oriunde secundara, caci nu vine niciodata decat in legatura cu altceva. Fericirii propriuzise ii putem prefera placerea ca scurt extaz furat mersului lucrurilor, veselia, betie usoara care insoteste desfasurarea vietii, mai ales bucuria, care presupune surpiza si inaltare. Caci nimic nu se compara cu irumperea in viata-ne a unui eveniment sau a unei fiinte care ne pustieste si ne farmeca. Intotdeauna sunt prea multe lucruri de dorit, de descoperit, de iubit. Si parasim scena fara sa fi gustat din sarbatoare"