Cu toate ca nu e duminica

Vreau inapoi toate lucrurile pe care le-am pierdut o data cu trecerea anilor. Vreau naivitatea care ma facea sa cred ca e adevarat tot ce aud, ca nu exista stratageme, ca nu exista interese marunte. Vreau vulnerabilitatea care ma facea sa apreciez orice vorba si orice gest protector.
Sunt satula de strategii, de planuri de viitor, nu mai vreau perspectiva, nu mai vreau sa fiu matura, nu mai vreau responsabilitati, vreau sa pot spune "nu pot", "nu stiu", ajuta-ma"
Nu vreau sa mai analizez, nu vreau sa inteleg, nu vreau sa stiu, nu vreau sa stiu ce vreau.
Vreau sa imi las creierul intr-un sertar la birou si sa plec prin lume doar cu inima dupa mine. Fara creier. Sa fiu prostutza, sa rad la glume idioate, sa nu se mai bazeze nimeni pe mine, sa mi se para minunate toate lucrurile fara sens, sa nu ma intreb unde ma duc si de ce. De fapt nu vreau sa fiu prostuta, vreau sa fiu atat de proasta incat sa cred ca nu pot sa schimba nimic.
Si eu cu prostia mea sa mergem impreuna la plaja, sa ne asezam pe nisip si sa fluturam naiv din gene catre pescari, ei sa isi dea seama ca singure murim de foame la cat de proaste suntem si sa ne aduca peste si raci. Si prostia mea sa manance peste si raci ani si ani de-a randul pana se intoxica si moare. Eu, ramasa si fara prostie, sa stau plictisita pe stabilopozi cand soarele se reflecta in mare, sa am impresia ca reflexiile sunt niste stelute de diamant, sa ma arunc sa le culeg si sa ma ia un val. Asa, eu si prostia mea sa murim fericite, fara sa stim de ce si daca suntem fericite. Am fi prea proaste sa stim ce ne face fericite sau nefericite si nici nu ne-ar pasa.
Azi...
Maine nu o sa mai vreau asta